marți, 11 decembrie 2018

Test cu proști


Omul de la birou rasfoi cu atentie hartiile din
dosar, puse cateva intrebari de rutina si, la sfarsit,
conchise:
-Tinere, actele sunt in regula. Indeplinesti conditiile de studii, de vechime in munca, recomandarile sunt bune, ma rog, ai adus tot ce trebuie. Dar, pentru a putea fi angajat in unitatea noastra, unitate cu un specific special, urmeaza sa sustii si un test de imaginatie. Proba obligatorie si eliminatorie!
Omul se foi in fotoliul din fata biroului. La un asemenea examen nu se asteptase.
-Ei?!...
-Pai, cu imaginatia nu cred ca stau prost. Dar, cand e vorba de un test… Unchiul meu chiar mi-a spus: “Fii atent cum procedezi! Daca te afli cumva in incurcatura, imi dai un telefon…”
-Serios?! Cine-i unchiul asta al dumitale?
 -A, nu, ca m-a avertizat: “Sa nu cumva sa te folosesti de numele meu. Nu vreau sa fiu amestecat in cine stie ce. Te duci, te prezinti ca orice cetatean, clar? Eu il cunosc pe omul acela (vorbea de dv.), in cateva randuri, in clipe grele, l-am ajutat”. Va amintiti?
-Dac-as sti despre cine e vorba…
-A, nu, ca ajutorul a venit indirect. Era si greu sa ajungeti tocmai la el. Insa i-a telefonat un amic al dv., iar dumnealui a intervenit unde trebuia… Mi-a si zis, inainte de a porni incoace: ”Oamenii trebuie sa se intrajutoreze. Nu se stie cand ai nevoie de cineva, undeva!
Nu sunteti de aceeasi parere?
-Ba da…ba da…
-In ce priveste testul, continua cu prudenta tanarul, stiti, n-as vrea… Dv. ce ma sfatuiti? Sa dau un telefon, asa…
Omul de la birou a raspuns prompt:
-Aaa, nu e cazul! hotari el, ferm. De ce sa deranjam? Problema dumitale e rezolvata. Maine te prezinti la lucru. Te asteptam!
-Bine, va multumesc!
Peste cateva zile, tanarul fu chemat iarasi de omul de la birou:
-Ei, te simti bine la noi?
-Excelent!
-Apropo de unchiul dumitale, n-ai vrea sa…
-Va rog sa ma iertati – zambi tanarul, dar n-am nici un unchi.
-Vrei sa spui ca toata povestea aia a fost… 
-Un test de imaginatie, asa cum mi-ati cerut!

Așa, cam pe la prânz


Simt miros de fum amabil, parchez brusc și intru într-o bombă cu terasă de la marginea drumului. Grataragiul se apropie zâmbitor. E aproape mort de beat, dar eu încă nu-mi dau seama de asta, îmi pare doar aşa, mai prietenos.
- Păi se poate, şefu', fără cartofiori? Punem şi cartofiori. Ia uite aici!
Şi ridică uşurel friteuza, dezvelind cartofiorii aurii ce sfârâie în uleiul încins.
- Nu pot, maestre, mă apăr. Sunt la dietă.
- La dietă?, se miră. Ce dietă? Aaa... ai nevastă slim?
- Nu, zic.
- Nu? Dar cum e?
- N-am deloc.
(”Conducerea” era plecata temporar din țară).
Lasă cleştele de mici, îşi şterge mâinile de şorţ şi mă îmbrăţişează brusc, lipindu-se cu şorţul de mine.
- Eşti fratelemeu! Nici io n-am.
(Cam ăsta a fost momentul în care am realizat că-i mangă).
Eschivez la timp, înainte să apuce să-l pupe pe fratele lui pe obraji, şi mă dau înapoi.
- N-ar' nimic!, decretează. Ne găsim noi pân' la urmă!
- Păi eu nu vreau, zic eu de amuzament.
- Nu?
- Nu.
Face un efort vizibil să înţeleagă această informaţie; ca să câştige timp, ia cleştele şi mermeleşte cu el prin mici, întoarcând câte unul, apoi, dintr-o dată, mă fixează grav şi îmi spune aproape părintește:
- Da' ţie îţi place să mănânci în căcatu' ăsta?

luni, 10 august 2015

Farmecul inegalabil al vacanţelor cu gaşca

Unul dintre cele mai frumoase lucruri care i se pot întâmpla în viaţă unui om este să aibă prieteni. Acest lucru este valabil pe toată perioada anului, cu excepţia vacanţelor, când acest lucru plăcut din viaţa omului se transformă, în mod dramatic, într-un coşmar egalat doar de concediul cu nevasta.
Plecatul în vacanţă cu gaşca are loc undeva între joi şi sâmbătă, ziua exactă fiind stabilită după certuri repetate. Dacă excursioniştii nu vor reuşi să se pună de acord – şi nu vor reuşi -, ziua va fi stabilită de către prietena unuia dintre şoferi. Ora plecării va rămâne o enigmă pentru toată lumea, mai puţin pentru fraierul grupului, care va sosi la ora stabilită cu convingerea că aceasta este ora la care chiar se va pleca. De ce îşi închipuie el asta, este greu de înţeles.
Odată ajunşi la destinaţie, fiecare va dori altceva.
– Băi, ne aranjam in hotel o oră şi ieşim pe urmă la beri multiple!
– Mi-e foame! Hai să mâncăm!
– Întâi facem o baie şi vedem după aia!
– Hai să-l căutăm pe Mariusică zis Armeanu zis Pisoi zis Prăpăd, că e şi el pe aici.
În cel mult zece minute, membrii găştii o vor apuca fiecare în altă direcţie. Restul zilei şi-l vor petrece căutându-se unii pe alţii.
Atunci când, printr-o minune, toată lumea va dori acelaşi lucru – de pildă, să mănânce -, concordia nu va dura mai mult de câteva clipe.
– Hai la Şoni!
– Lasă-mă, frate, cu Şoni, că mă doare ficatu’ numai când mă gândesc. Hai la Corsaru’.
– Nu găseşti masă la Corsaru’ la ora asta, mă. Mai bine mergem la Popas, mi-e poftă de nişte icre de știucă.
– Icre? Bleah! Friptura de miel!
– Hai la Cherhana, băgăm o ciorbă de peşte.
– Bă, mie mi-e sete, mă duc la Frontiera sa vad daca mai au din Tamăioasa aia. Hai pa!
Prin urmare, fiecare nătărău va mânca în alt loc. Acesta nu este însă neapărat un lucru rău, fiindcă aşa vor creşte şansele ca la sfârşitul serii măcar unul dintre ei să fie sănătos şi să-i poată căra acasă pe cei cu toxiinfecţie alimentară.
A doua zi, jumătate din gaşcă va ajunge la concluzia că e prea aglomerat şi va pleca în altă staţiune. Nici cei plecaţi, nici cei rămaşi nu vor rămâne împreună prea mult timp, astfel că, la sfârşitul vacanţei, ei vor fi înşiraţi de la Vama Veche până la Gura Portiţei – spre marea bucurie a celor 2 şoferi, care vor avea astfel nesperata şansă de a vizita litoralul românesc în timp ce-i vor culege pe prietenii lor de nedespărţit.
Ajunşi acasă, absolut toţi vor posta poze pe facebook din care va rezulta foarte clar că s-au distrat de minune împreună.

Partea bună e că, spre deosebire de concediul cu nevasta, după vacanţa cu prietenii nu-ţi vine să te desparţi de ei, fiindcă pe oamenii ăştia chiar îi iubeşti.





miercuri, 15 iulie 2015

De ce românii nu au fondat niciodată un imperiu



În linii mari, cam toate marile imperii din istorie au luat naştere atunci când o căpetenie de trib, un regişor sau vreun general mai ambiţios şi-a adunat oştenii, i-a aliniat în formaţie şi le-a zis ceva de genul: „Acum o să mergem să cucerim Italia/Iberia/Persia/Egiptul, o să trecem totul prin foc şi sabie. O să jefuim, o să violăm toate femeile, o să luăm în robie locuitorii şi, cu puţin noroc, o să lăsăm în urma noastră numai ruine fumegânde. Vom ajunge cel mai mare imperiul din istorie!” Nu ştiu cât efect avea partea cu cel mai mare imperiu cunoscut, dar promisiunea de jaf şi viol a sunat întotdeauna cât se poate de ispititor în urechile soldaţilor.
Sunt totuşi convins că cel puţin vreo doi sau trei voievozi de-ai noştri au încercat la un moment dat să fondeze un imperiu, dar nici n-au deschis bine gura, că primul oştean a şi început să explice cum stă treaba de fapt:
– Măria Ta, în Polonia e naşpa, am fost eu anu’ trecut şi numai ţepe mi-am luat. Mai bine mergem în Grecia, că acolo e cald. Şi e şi mai ieftin.
Apoi trebuie că a sărit un plăieş:
– Toţi ţăranii se duc în Grecia, Măria Ta, noi în Turcia trebuie să mergem. A fost văru’ Costel din Paşcani astă-vară, a stat superbine la un turc. Am io numărul, dacă e.
Şi discuţia a continuat ceva de genul:
– Bă, aţi fost vreodată în Macedonia? Trebuie neapărat să mergeţi!
– Du-te, bă, că în Bulgaria mi-au furat calul priponit în faţa cortului, eu nu Bulgaria nu mai merg în viaţa mea.
– În Rusia kieveană drumurile sunt de căcat, e plin de bandiţi la fiecare răspântie.
Şi chiar admiţând, prin absurd, că ne-am fi hotărât unde să mergem, problemele abia începeau:
– Hai, frate, cu căruţa?? Înţepeneşti în căruţă până la Constantinopol. Treaba voastră, da’ io cu căruţa nu merg.
– Mie cu calul mi-e frică, nene, eu pe cal nu mă sui!
Şi uite-aşa ne-am scărpinat în cur 2.000 de ani, lăsând istoria să treacă pe lângă noi. Iar când în sfârşit ne-am hotărât să mergem şi noi undeva, au început discuţiile:
– Bă, ce v-am zis io? Nu v-am zis că la Stalingrad e frig de te caci pe tine? Haideţi dracu’ înapoi, facem o Budapestă şi apoi mergem la Berlin, ca oamenii!


marți, 23 decembrie 2014

Armata nu a fost cu noi!


In seara din 23 decembrie 1989, pe la ora 22:30, primesc un telefon de la tatal meu, care imi spune ca se simte rau (hipertensiune) si ma roaga sa trec pe la el sa-i duc niste medicamente pe care le obtinusem recent.
Plec din Stirbey Voda, unde locuiam, impreuna cu sotia mea in masina pe care o aveam atunci, un Volkswagen broasca rosie cu numarul de inmatriculare 18-B-9573. Sunt oprit (poate si din cauza masinii care nu era Dacia) la vreo trei baraje/filtre, verificat acte si portbagaj, intrebat ce si cum, de unde vin, unde ma duc, de ce vin, de ce ma duc...
Ajung la capatul bd. Grivitei imediat dupa intersectia cu 1 Mai. Cand mai aveam vreo 200 de metrii pana sa parchez in fata blocului lui taica-meu, observ ca de sub podul Constanta, dinspre Chitila, vine un tanc enorm, zgomotos si puturos, cu insemnele MApN-ului. Am o presimtire (de parca m-ar fi comandat cineva), franez brusc, opresc masina si ii spun sotiei "iesi repede"! Am timp sa ies si eu, sa ocolesc masina si sa ma adapostesc langa ea, pe partea dreapta. Din tanc armata romana trage in noi rafale cu mitraliera de calibru greu din dotare. Masina e ciuruita pe partea stanga de la un capat la altul (ulterior aveam sa gasesc gloante si fragmente de metal infipte in scaune si tetiere). Observ cum alearga catre noi, incercand sa se adaposteasca, un cuplu de tineri cu un brad de Craciun. Ea ajunge ghemuita langa noi si scapa, el e nimerit la nivelul gambei si cade secerat peste brad la 2-3 metrii distanta de masina mea. Daca ramaneam in masina eram morti!
Tancul isi continua cu nesimtire drumul, fluturand (ca dupa o batalie castigata) un mare steag tricolor.

Credeti ca m-am zbatut sa obtin certificat de revolutionar? Nici vorba. Pentru atata lucru?

luni, 17 noiembrie 2014

Nostalgia doesn’t come cheap, my friends.

Imi e dor de ziua aceea in care tineam in mana infrigurat si emotionat "Un veac de singuratate".
Aveam un neastampar in mine sa incep sa citesc cartea, pe care nu l-am mai regasit niciodata in viata... Poate doar atunci cand, dupa mari eforturi de a-l cumpara, mergeam grabit spre casa tinind in brate discul "Deep Purple - In Rock".
Sau cand aveam impresia ca tramvaiul 6 merge prea incet spre magazinul Sora, pe langa care ma intalneam cu fata aceea blonda cu ochii negri...  A, si inainte de primul drum spre restaurantul Doina cu VW-ul broasca...
Ce vreti, bucuria omului simplu...








sâmbătă, 13 septembrie 2014

Sambata 13



Am ajuns cu intarziere (din cauza unor treburi de sambata 13), mai spre seara, la un amic, undeva pe langa Cernica. El s-a pregatit la pranz cu un gratar grandios si un vin la rece (ca de obicei), in ciuda avertismentului meu dat prin SMS in care spuneam cam asa : « Sosesc intr-o ora. Daca nu, mai citeste, te rog, inca o data mesajul asta ».In fine, omu’ s-a suparat si a zis ca ma asteapta la barul din sat, ca nu merit altceva. Am ajuns acolo, era la o masa cu inca un batranel anonim. Mi-am facut si eu loc spasit si constient de ce-or sa-mi auda urechile capului. Ca nu-i frumos, ca m-a asteptat, ca nu-i sunt prieten, etc. Si atunci a intervenit aproape firesc cel la masa caruia ne asezasem.
- Voi stiti ce inseamna prietenia ? Voiam sa-i raspund normal, in stilul meltean de Bucuresti, dar m-a oprit cu blandete.

- Vedeti domnul ala care sta acolo? El este prietenul meu cel mai bun. Ne-am nascut in ’49 si am crescut impreuna. Avem casele aproape unul de celalalt si in fiecare zi veneam, dupa munca, in aceasta carciuma (acum ii zice bar, dar tot crasma se pronunta), beam o tuica, o bere si citeam ziaru’. De fapt el imi citea ziarul, pentru ca eu nu stiu sa citesc. Eram mereu impreuna si la bune si la rele. Prin ’94 ne-am certat. De atunci nu am mai vorbit, nici macar nu ne-am mai salutat. Dar in ciuda celor intamplate, in fiecare zi venim aici la aceeasi ora. Ne vedem in fiecare zi, nu ne salutam si ne asezam la mese diferite. Amandoi cerem o tuica sau o bere. In fiecare zi ia ziarul si citeste stirile cu voce tare. Lumea crede ca e nebun, dar o face pentru mine... din 1994!