Așa, cam pe la prânz

Simt miros de fum amabil, parchez brusc și intru într-o bombă cu terasă de la marginea drumului. Grataragiul se apropie zâmbitor. E aproape mort de beat, dar eu încă nu-mi dau seama de asta, îmi pare doar aşa, mai prietenos.

- Păi se poate, şefu', fără cartofiori? Punem şi cartofiori. Ia uite aici!

Şi ridică uşurel friteuza, dezvelind cartofiorii aurii ce sfârâie în uleiul încins.

- Nu pot, maestre, mă apăr. Sunt la dietă.

- La dietă?, se miră. Ce dietă? Aaa... ai nevastă slim?

- Nu, zic.

- Nu? Dar cum e?

- N-am deloc.

(”Conducerea” era plecata temporar din țară).

Lasă cleştele de mici, îşi şterge mâinile de şorţ şi mă îmbrăţişează brusc, lipindu-se cu şorţul de mine.

- Eşti fratelemeu! Nici io n-am.

(Cam ăsta a fost momentul în care am realizat că-i mangă).

Eschivez la timp, înainte să apuce să-l pupe pe fratele lui pe obraji, şi mă dau înapoi.

- N-ar' nimic!, decretează. Ne găsim noi pân' la urmă!

- Păi eu nu vreau, zic eu de amuzament.

- Nu?

- Nu.

Face un efort vizibil să înţeleagă această informaţie; ca să câştige timp, ia cleştele şi mermeleşte cu el prin mici, întoarcând câte unul, apoi, dintr-o dată, mă fixează grav şi îmi spune aproape părintește:

- Da' ţie îţi place să mănânci în căcatu' ăsta?