Aproape intotdeuna cuplurile si-au incercat sansa de a deveni, artistic vorbind, nemuritoare.
Pana acum toate iluziile s-au stins la fel de repede cum s-au aprins.
Azi "Romeo si Julieta" implineste 418 ani. Alta scenografie, alti actori, alt regizor, alta garderobiera, alt baiat care vinde sucuri.
Cand fiecare loc din sala s-a ocupat, cand toate luminile s-au stins, cand doar emotiile mai umbla bezmetice, abia atunci simti frigul ce te cuprinde, ceata asternuta in jurul scenei (amplificata de lumina difuza a unui reflector care se stinge si se aprinde pe ritmul vesel de S.O.S.) si mirosul de mucegai, fin emanat din agenda de contacte care dainuie prin telefoanele mobile ale spectatorilor.
Toate te fac sa gandesti ca acest moment este unic.
"Romeo si Julieta" este singura piesa care, in afara premierei, n-ar mai fi trebuit sa aiba alta reprezentatie.
Oare si de data asta va fi la fel?
Poate doar domnul cu joben, pelerina, fular alb si baston din lemn de abanos si maner din argint de la balconul trei sa stie adevarul...
Dar, atentie!, se aud cateva acorduri de pian mirat (am vazut un pian mov uitandu-se la tine intr-un bar din Barcelona, dar n-am vazut niciodata un pian fumand o pipa. Ar mai fi de trait...), cortina s-a ridicat. Si nu mai stii de esti acolo, pe scena, sau aici in sala.
Este fantastic, toti traiesc cu aceiasi respiratie, totul pare atat de real; reale sunt si lacrimile de pe obrajii doamnelor din sala, cele cu educatie aleasa si experienta de viata la limita decentei.
Dar ce pacat ca s-a terminat... Aplauzele si buchetele din flori de camp culese gata presate de prin jurnalele cu amintiri niciodata povestite nepotilor, au fost primite, cu mare delicatete, doar de vesnicul sufleur batran si obosit, grabit sa ajunga la un club de bridge.
Nimeni nu a revenit la rampa. Acum e iarasi lumina, dar sala e goala; totul pare pustiu ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Dar nu, domnul cu joben, pelerina, fular alb si baston din lemn de abanos si maner din argint de la balconul trei inca nu a plecat. Zambeste trist, coboara in sala, se aseaza pe un fotoliu in primul rand si asculta soaptele din spatele cortinei.
Actorii sunt uimiti. Nimeni nu a putut iesi din cabine si totusi piesa s-a jucat; au fost aplauze, au fost si flori. Julieta plange langa Romeo, un Romeo la fel de speriat ca si ea. Doi clowni de fiecare zi...
Totul a fost, sau este vis?
Singur, doar domnul cu joben, pelerina, fular alb si baston din lemn de abanos si maner din argint schiteaza cativa pasi ca intr-un vals pe puntea unui vapor navigand, cu incapatanare, spre porturile prietenilor care nu-l asteapta niciodata, tinand in brate o partenera imaginara fara prejudecati si fara servici. Iese pe usile mari ale teatrului, lasand in spate mirare, teama si o unda de parfum bun. Vantul de afara ridica in urma sa biletul de intrare, un petic de hartie rosu pe care s-ar putea sa scrie „Ai Castigat. Mai Trage O Data”.
Toti trecatorii din seara aceasta au simtit in jurul teatrului plutind o senzatie de deja-vu. Sa fi fost oare vreodata, la randul lor, actori in piesa „Romeo si Julieta”?
Asta nu o stiu decat cei care au observat picatura de otrava din pahar si mai mult decat atat, i-au simtit gustul odata cu cei doi. Oricum, e recuzita consumabila...
