Farmecul inegalabil al vacanţelor cu gaşca

Unul dintre cele mai frumoase lucruri care i se pot întâmpla în viaţă unui om este să aibă prieteni. Acest lucru este valabil pe toată perioada anului, cu excepţia vacanţelor, când acest lucru plăcut din viaţa omului se transformă, în mod dramatic, într-un coşmar egalat doar de concediul cu nevasta.

Plecatul în vacanţă cu gaşca are loc undeva între joi şi sâmbătă, ziua exactă fiind stabilită după certuri repetate. Dacă excursioniştii nu vor reuşi să se pună de acord – şi nu vor reuşi -, ziua va fi stabilită de către prietena unuia dintre şoferi. Ora plecării va rămâne o enigmă pentru toată lumea, mai puţin pentru fraierul grupului, care va sosi la ora stabilită cu convingerea că aceasta este ora la care chiar se va pleca. De ce îşi închipuie el asta, este greu de înţeles.
Odată ajunşi la destinaţie, fiecare va dori altceva.

– Băi, ne aranjam in hotel o oră şi ieşim pe urmă la beri multiple!

– Mi-e foame! Hai să mâncăm!

– Întâi facem o baie şi vedem după aia!

– Hai să-l căutăm pe Mariusică zis Armeanu zis Pisoi zis Prăpăd, că e şi el pe aici.

În cel mult zece minute, membrii găştii o vor apuca fiecare în altă direcţie. Restul zilei şi-l vor petrece căutându-se unii pe alţii.

Atunci când, printr-o minune, toată lumea va dori acelaşi lucru – de pildă, să mănânce -, concordia nu va dura mai mult de câteva clipe.

– Hai la Şoni!

– Lasă-mă, frate, cu Şoni, că mă doare ficatu’ numai când mă gândesc. Hai la Corsaru’.

– Nu găseşti masă la Corsaru’ la ora asta, mă. Mai bine mergem la Popas, mi-e poftă de nişte icre de știucă.

– Icre? Bleah! Friptura de miel!

– Hai la Cherhana, băgăm o ciorbă de peşte.

– Bă, mie mi-e sete, mă duc la Frontiera sa vad daca mai au din Tamăioasa aia. Hai pa!

Prin urmare, fiecare nătărău va mânca în alt loc. Acesta nu este însă neapărat un lucru rău, fiindcă aşa vor creşte şansele ca la sfârşitul serii măcar unul dintre ei să fie sănătos şi să-i poată căra acasă pe cei cu toxiinfecţie alimentară.

A doua zi, jumătate din gaşcă va ajunge la concluzia că e prea aglomerat şi va pleca în altă staţiune. Nici cei plecaţi, nici cei rămaşi nu vor rămâne împreună prea mult timp, astfel că, la sfârşitul vacanţei, ei vor fi înşiraţi de la Vama Veche până la Gura Portiţei – spre marea bucurie a celor 2 şoferi, care vor avea astfel nesperata şansă de a vizita litoralul românesc în timp ce-i vor culege pe prietenii lor de nedespărţit.

Ajunşi acasă, absolut toţi vor posta poze pe facebook din care va rezulta foarte clar că s-au distrat de minune împreună.

Partea bună e că, spre deosebire de concediul cu nevasta, după vacanţa cu prietenii nu-ţi vine să te desparţi de ei, fiindcă pe oamenii ăştia chiar îi iubeşti.

De ce românii nu au fondat niciodată un imperiu

În linii mari, cam toate marile imperii din istorie au luat naştere atunci când o căpetenie de trib, un regişor sau vreun general mai ambiţios şi-a adunat oştenii, i-a aliniat în formaţie şi le-a zis ceva de genul: „Acum o să mergem să cucerim Italia/Iberia/Persia/Egiptul, o să trecem totul prin foc şi sabie. O să jefuim, o să violăm toate femeile, o să luăm în robie locuitorii şi, cu puţin noroc, o să lăsăm în urma noastră numai ruine fumegânde. Vom ajunge cel mai mare imperiul din istorie!” Nu ştiu cât efect avea partea cu cel mai mare imperiu cunoscut, dar promisiunea de jaf şi viol a sunat întotdeauna cât se poate de ispititor în urechile soldaţilor.

Sunt totuşi convins că cel puţin vreo doi sau trei voievozi de-ai noştri au încercat la un moment dat să fondeze un imperiu, dar nici n-au deschis bine gura, că primul oştean a şi început să explice cum stă treaba de fapt:

– Măria Ta, în Polonia e naşpa, am fost eu anu’ trecut şi numai ţepe mi-am luat. Mai bine mergem în Grecia, că acolo e cald. Şi e şi mai ieftin.

Apoi trebuie că a sărit un plăieş:

– Toţi ţăranii se duc în Grecia, Măria Ta, noi în Turcia trebuie să mergem. A fost văru’ Costel din Paşcani astă-vară, a stat superbine la un turc. Am io numărul, dacă e.

Şi discuţia a continuat ceva de genul:

– Bă, aţi fost vreodată în Macedonia? Trebuie neapărat să mergeţi!

– Du-te, bă, că în Bulgaria mi-au furat calul priponit în faţa cortului, eu nu Bulgaria nu mai merg în viaţa mea.

– În Rusia kieveană drumurile sunt de căcat, e plin de bandiţi la fiecare răspântie.

Şi chiar admiţând, prin absurd, că ne-am fi hotărât unde să mergem, problemele abia începeau:

– Hai, frate, cu căruţa?? Înţepeneşti în căruţă până la Constantinopol. Treaba voastră, da’ io cu căruţa nu merg.

– Mie cu calul mi-e frică, nene, eu pe cal nu mă sui!

Şi uite-aşa ne-am scărpinat în cur 2.000 de ani, lăsând istoria să treacă pe lângă noi. Iar când în sfârşit ne-am hotărât să mergem şi noi undeva, au început discuţiile:

– Bă, ce v-am zis io? Nu v-am zis că la Stalingrad e frig de te caci pe tine? Haideţi dracu’ înapoi, facem o Budapestă şi apoi mergem la Berlin, ca oamenii!